Bine ai venit în procesul de lucru cu sine DINCOLO DE „LASĂ CĂ MĂ DESCURC EU”.

Întrebarea care ne va însoți pe parcursul acestui proces este una simplă, dar profundă: Ce încearcă să protejeze partea din mine care nu mai cere ajutor?

Înainte să începem, este important să stabilim câteva lucruri.

Acest proces nu este construit pentru a demonstra că oamenii din jurul tău au fost răi. Nu este construit pentru a transforma părinții în vinovați. Nu este construit pentru a încuraja ruperea relațiilor. Și nici pentru a spune că fiecare om care se descurcă singur este traumatizat. 

Există oameni autonomi care aleg conștient independența. Și există oameni care au învățat să nu mai ceară pentru că, atunci când au avut cea mai mare nevoie, nu a existat nimeni care să răspundă. Acest proces vorbește despre cea de-a doua situație.

În metodologia DINCOLO DE NEPUTINȚĂ®, nu privim doar comportamentul. Privim sensul lui. Foarte rar un comportament apare fără un motiv. Iar propoziția: „Lasă că mă descurc eu.” este, de multe ori, mult mai mult decât o simplă expresie. Poate fi o strategie de supraviețuire. Poate fi promisiunea pe care un copil și-a făcut-o într-o zi:

"Nu o să mai cer niciodată."

"Nu mai vreau să depind de nimeni."

"Mai bine mă descurc singur decât să fiu umilit."

"Mai bine mă chinui decât să fiu refuzat."

"Mai bine fac eu decât să aud din nou că deranjez."

• Poate ai crescut într-o familie în care părinții erau copleșiți.

• Poate exista alcool.

• Poate exista violență.

• Poate exista boală.

• Poate existau datorii.

• Poate unul dintre părinți lipsea.

• Poate era prezent fizic, dar indisponibil emoțional.

• Poate era atât de preocupat de propriile lui probleme încât nu mai putea vedea nevoile copilului.

• Sau poate nu existau astfel de situații. 

• Poate părinții munceau foarte mult.

• Poate făceau tot ceea ce știau mai bine. Dar nu știau cum să răspundă emoțional. Nu știau să liniștească. Nu știau să asculte. Nu știau să fie disponibili.

Uneori răspunsul era:

"Lasă că trece."

"Nu mai plânge."

"Nu avem bani."

"Nu acum."

"Ești prea sensibil."

"Nu mai dramatiza."

"Vezi că iar începi."

"Descurcă-te."

Alteori nici măcar nu exista un răspuns. Copilul cerea. Și nu venea nimeni. Din nou. Și din nou. Și din nou. Până când, într-o zi, copilul nu a mai cerut. Nu pentru că nu mai avea nevoie. Ci pentru că învățase ceva foarte dureros: Că este mai puțin dureros să nu mai ceri decât să fii refuzat încă o dată.

Acest proces nu afirmă că aceasta este povestea tuturor oamenilor care nu cer ajutor. Și nici că fiecare dificultate de a cere are aceeași explicație. Scopul nostru nu este să generalizăm. Ci să explorăm dacă această poveste există și în viața ta.

Pe parcursul acestui proces este posibil să apară emoții intense:

• Poate tristețe.

• Poate furie.

• Poate dor.

• Poate rușine.

• Poate neputință.

• Poate vei descoperi că încă există, în interiorul tău, un copil care nu a încetat niciodată să își dorească să fie ajutat. Doar că a încetat să mai creadă că cineva va veni. 

Dacă aceste emoții devin copleșitoare, oprește procesul. Respiră. Revino atunci când simți că poți continua.

Dacă simți că ceea ce descoperi depășește resursele pe care le ai acum, caută sprijinul unui psiholog, psihoterapeut sau al unui alt specialist în sănătate mintală cu care rezonezi. Acest proces poate însoți o astfel de muncă. Dar nu o înlocuiește.

Pe parcursul etapelor următoare nu vom încerca să te învățăm să ceri ajutor cu orice preț. Mai întâi vom încerca să înțelegem ceva mult mai important: Ce s-a întâmplat cu copilul care, la un moment dat, a concluzionat că este mai sigur să nu mai aibă nevoie de nimeni?

Pentru că, uneori, adultul care spune: „Lasă că mă descurc eu.” nu vorbește despre prezent. Vorbește despre o promisiune făcută cu mulți ani în urmă. Iar până când acea promisiune nu este văzută și înțeleasă, ea continuă să conducă relațiile, cuplul, munca și întreaga viață. Și exact de aici începe călătoria noastră.