CADRU DE SIGURANȚĂ
Bine ai venit în procesul de lucru cu sine DINCOLO DE „NU ESTE SUFICIENT”.
Întrebarea care ne va ghida pe parcursul acestui proces este: Ce caut să demonstrez atunci când nimic nu pare să fie de ajuns?
Poate ai ajuns aici spunându-ți:
- „Am făcut tot ce am putut.”
- „Am dat totul în relația asta.”
- „Am muncit enorm.”
- „Am încercat toate variantele.”
- „Am făcut totul pentru familia mea.”
- „Am făcut totul pentru copilul meu.”
- „Am făcut tot ce puteam pentru el.”
- „Nu înțeleg ce aș mai fi putut face.”
Și este posibil să fie adevărat. Poate chiar ai dat enorm.
Dar în acest proces vreau să avem curajul să punem o întrebare diferită: Tot ceea ce ai oferit era și ceea ce situația, relația sau omul din fața ta avea nevoie să primească?
Sau era ceea ce tu ai învățat că trebuie să oferi pentru a putea spune despre tine: „Am făcut tot ce trebuia.”
Această diferență va fi foarte importantă. Pentru că acesta nu este un proces despre ceilalți. Este un proces din pilonul TU ȘI IDENTITATEA.
Vom putea privi familia.
Cuplul.
Prieteniile.
Munca.
Relația cu propriul corp.
Relația cu proiectele tale.
Relația cu banii.
Relația cu succesul.
Chiar și relația cu un animal de companie.
Dar nu pentru a analiza toate aceste sisteme, ci pentru a observa cine devii tu în interiorul lor.
Pentru că poate propoziția pe care ai repetat-o ani întregi nu este, de fapt: „Nu este suficient.”
Poate propoziția este: „Eu nu sunt suficient.”
Și atunci începe o viață întreagă construită pentru a demonstra contrariul.
Mai mult.
Mai bine.
Mai repede.
Mai atent.
Mai performant.
Mai util.
Mai disponibil.
Mai responsabil.
Mai implicat.
Doar că există o problemă. Dacă punctul de plecare este: „Eu nu sunt suficient”, niciun „mai mult” nu poate deveni suficient pentru foarte mult timp.
Pentru că nu încerci doar să obții un rezultat. Încerci să repari o identitate.
Înainte să mergem mai departe, vreau să stabilim foarte clar ce este și ce nu este acest proces.
Acest proces este un instrument educațional și de autoexplorare.
Nu stabilește diagnostice psihologice sau medicale.
Nu presupune că toate comportamentele tale provin din copilărie.
Nu presupune că părinții sunt responsabili pentru fiecare dificultate pe care o întâmpini astăzi.
Nu înlocuiește psihoterapia, evaluarea psihologică, consultațiile medicale sau intervenția altor specialiști atunci când acestea sunt necesare.
Și nu îți voi spune că, dacă ai fost perfecționist, hiperresponsabil sau ai simțit permanent că trebuie să faci mai mult, există o singură explicație.
Vom explora. Vom formula ipoteze. Vom căuta conexiuni. Iar tu vei decide ce se potrivește experienței tale și ce nu. Pentru că scopul acestui proces nu este să îți ofer o nouă poveste despre tine pe care să o crezi. Scopul este să te ajut să îți observi propria poveste mai clar.
Și pentru asta vom începe de foarte devreme. Din perioada în care ai învățat ce înseamnă pentru tine: „suficient”.
Poate ai venit acasă cu nota 9 și ai auzit: „De ce nu 10?”
Poate ai luat 10 și ai auzit: „Și ceilalți cât au luat?”
Poate ai fost al doilea și întrebarea a fost: „De ce nu primul?”
Poate ai făcut curat, dar nu exact cum trebuia.
Poate ai ajutat, dar trebuia să îți dai singur seama că mai era ceva de făcut.
Poate ai fost cuminte, dar ai vorbit când nu trebuia.
Poate ai făcut ceva bine, dar imediat apărea următorul lucru pe care trebuia să îl faci.
Poate ai auzit: „Poți mai mult.” atât de des încât, la un moment dat, nu a mai sunat ca o încurajare. A devenit o condiție.
Și copilul poate începe să tragă o concluzie: „Ceea ce fac nu este niciodată suficient.”
Dar, în timp, concluzia poate merge și mai adânc: „Eu nu sunt suficient.”
Și de aici începe construcția unei identități.
În acest proces vom folosi și perspectiva celor Cinci Elemente, ca lentilă de explorare a condiționărilor și a modului în care aceeași identitate poate căpăta forme diferite.
Poate, prin Lemn, „nu sunt suficient” devine: „Trebuie să ajung mai departe.”
Încă un obiectiv.
Încă un rezultat.
Încă o demonstrație că poți.
Poate, prin Foc, devine: „Trebuie să fiu văzut, apreciat, dorit, recunoscut.”
Și atunci suficiența începe să depindă de răspunsul celorlalți.
Poate, prin Pământ, devine: „Trebuie să am grijă de toți.”
Să hrănești.
Să susții.
Să fii acolo.
Să nu lași pe nimeni fără ceea ce are nevoie.
Poate, prin Metal, devine: „Trebuie să fac lucrurile corect.”
Mai bine.
Mai riguros.
Mai aproape de standardul pe care l-ai învățat.
Poate, prin Apă, devine: „Trebuie să mă asigur că nu rămân fără.”
Fără resurse.
Fără siguranță.
Fără control asupra viitorului.
Nu vom folosi aceste elemente ca etichete rigide și nici ca explicații medicale. Le vom folosi ca lentile prin care poți observa mai ușor felul în care ai învățat să cauți siguranța, valoarea și suficiența. Pentru că aceeași rană poate arăta foarte diferit de la un om la altul.
În acest proces vom separa două lucruri pe care poate le-ai confundat mult timp:
responsabilitatea
și
responsabilitatea totală.
Poți fi responsabil pentru partea ta într-o relație. Nu poți fi responsabil pentru întreaga relație.
Poți face partea ta într-un proiect. Nu poți controla toate variabilele care îi determină rezultatul.
Poți avea grijă de un animal. Nu poți controla fiecare boală, accident sau eveniment care i se poate întâmpla.
Poți iubi un om. Nu poți face în locul lui partea necesară pentru ca relația să funcționeze.
Și totuși, omul care trăiește cu identitatea: „Trebuie să fac suficient”
ajunge foarte ușor să creadă: „Dacă nu a funcționat, înseamnă că nu am făcut eu suficient.”
Și mai face ceva.
Și încă ceva.
Și încă ceva.
Până când ajunge să spună: „Am dat tot.”
Iar aici vreau să ne oprim. Pentru că uneori chiar ai dat tot. Dar poate că nu trebuia să dai tot. Poate trebuia să dai partea ta. Aceasta va fi una dintre diferențele fundamentale ale acestui proces. Totul nu este același lucru cu partea mea.
Și vom mai face o diferențiere. Vom întreba:
Ceea ce ofer este cerut?
Este necesar?
Îi servește celuilalt?
Este responsabilitatea mea?
Am resurse pentru ceea ce ofer?
Sau ofer pentru ca, indiferent ce se întâmplă după aceea, să mă pot apăra în fața propriei mele frici spunând: „Eu am făcut tot.”
Pentru că uneori „am făcut tot” nu este doar o dovadă de iubire. Poate deveni și o formă de protecție.
Dacă fac tot, nu pot fi acuzat.
Dacă fac tot, nu pot spune că nu am încercat.
Dacă fac tot, poate nu voi fi abandonat.
Dacă fac tot, poate voi reuși.
Dacă fac tot, poate, în sfârșit, voi fi suficient.
Și atunci întrebarea nu mai este: „De ce nu a fost suficient ceea ce am făcut?”
Ci: „Pentru cine încerc încă să devin suficient?”
Pe parcursul acestui proces nu îți voi cere să devii mai puțin ambițios.
Mai puțin implicat.
Mai puțin atent.
Mai puțin generos.
Nu vrem să eliminăm ceea ce este valoros în tine.
Vom lucra cu axa: PĂSTREZ – OPRESC – DEZVOLT:
Poate păstrezi ambiția. Dar oprești demonstrația.
Poate păstrezi responsabilitatea. Dar oprești hiperresponsabilitatea.
Poate păstrezi generozitatea. Dar oprești sacrificiul prin care încerci să îți dovedești valoarea.
Poate păstrezi standardele. Dar oprești pedepsirea de sine atunci când nu le atingi.
Și poate dezvolți ceva ce nu ai învățat suficient. Capacitatea de a spune:
„Aceasta este partea mea.”
„Aici mă opresc.”
„Rezultatul nu depinde numai de mine.”
„Pot să fiu dezamăgit de rezultat fără să transform rezultatul într-un verdict despre mine.”
Pentru că poate aceasta este adevărata libertate pe care o căutăm. Nu să faci mai puțin doar de dragul de a face mai puțin. Ci să nu mai ai nevoie să faci totul pentru a putea simți că tu ești suficient.
Și cu această întrebare vreau să începi procesul: Dacă aș ști, fără să mai trebuiască să demonstrez nimănui, că eu sunt deja suficient... cât din ceea ce fac astăzi aș mai alege să fac?
Comentariile nu sunt activate pentru acest curs.