Bine ai venit în procesul DINCOLO DE „TU NICIODATĂ...” ȘI „TU ÎNTOTDEAUNA...”. Acesta este un proces despre un mecanism relațional pe care poate îl cunoști foarte bine.

• „Tu niciodată nu mă asculți.”

• „Tu întotdeauna faci la fel.”

• „Niciodată nu ai fost lângă mine.”

• „Tot timpul trebuie să îți spun.”

• „Tu mereu te gândești numai la tine.”

• „Niciodată nu faci nimic cum trebuie.”

Poate ai auzit asemenea propoziții în copilărie. Poate le-ai spus, mai târziu, părinților tăi. Poate au apărut în relația de cuplu. Între frați. În prietenii. Într-un grup. La locul de muncă. Sau poate le recunoști chiar în felul în care vorbești astăzi cu propriul copil.

Procesul acesta nu pornește de la ideea că aceste cuvinte te fac un om rău, toxic sau incapabil să construiești relații sănătoase. Și nici nu vom transforma orice „mereu” sau „niciodată” într-o problemă psihologică.

Ne interesează situațiile în care generalizarea devine un mecanism repetitiv prin care relația încetează să mai vorbească despre ce se întâmplă acum și începe să judece persoana prin întreaga istorie a relației.

Pentru că există o diferență între:

1. „Astăzi ai spus că faci acest lucru și nu l-ai făcut.”

   și:

2. „Tu niciodată nu faci ce spui.”

Între:

1. „În conversația aceasta nu m-am simțit ascultat.”

   și:

2. „Tu nu mă asculți niciodată.”

Între:

1. „Comportamentul acesta mă deranjează.”

   și:

2. „Tu întotdeauna ești așa.”

Prima formulare ne lasă un comportament concret asupra căruia putem lucra. A doua poate transforma un moment într-un verdict despre celălalt. Și totuși, nu vom merge nici în extrema în care spunem că orice generalizare este automat falsă. Uneori există comportamente repetitive:

• Poate cineva chiar promite în mod repetat și nu face.

• Poate aceeași limită este încălcată de multe ori.

• Poate există un tipar real care trebuie numit.

Scopul nu este să înlocuim:

1. „Tu întotdeauna...”

   cu:

2. „Probabil îmi imaginez eu.”

Scopul este să putem spune:

• Ce s-a întâmplat?

• De câte ori s-a întâmplat?

• Ce efect are asupra mea?

• Ce îmi aparține mie?

• Ce îi aparține celuilalt?

• Ce am nevoie să cer?

• Ce limită am nevoie să pun?

Și ce fac dacă, după ce toate acestea au fost comunicate clar, comportamentul continuă? Pentru că responsabilitatea nu înseamnă să negăm ceea ce face celălalt. Înseamnă să nu folosim comportamentul celuilalt pentru a evita să vedem propria noastră poziționare și propriile alegeri.

Procesul acesta aparține pilonului TU ȘI SISTEMUL FAMILIAL / SOCIAL tocmai pentru că acest limbaj se poate învăța foarte devreme în sistem.

Poate ai crescut cu:

• „Tu niciodată nu ești atent.”

• „Tot timpul trebuie să strâng după tine.”

• „Niciodată nu mă ajuți.”

• „Mereu faci numai ce vrei.”

• „Tu întotdeauna ne faci probleme.”

Copilul nu are încă instrumentele adultului pentru a spune: „Acesta este comportamentul meu, dar nu reprezintă întreaga mea identitate.”

Poate începe să înțeleagă: 

• „Eu sunt neatent.”

• „Eu sunt leneș.”

• „Eu sunt problema.”

• „Eu dezamăgesc.”

• „Cu mine este greu.”

Sau poate învață altceva:

• „Când sunt rănit, atac.”

• „Când vreau să fiu auzit, aduc toate greșelile celuilalt în discuție.”

• „Ca să demonstrez că am dreptate, trebuie să arăt că celălalt face mereu asta.”

Și copilul crește. Dar limbajul relațional poate rămâne.

Mai târziu, poate chiar el se întoarce către părinți și spune:

• „Tu niciodată nu ai fost lângă mine.”

• „Tu întotdeauna ai ales pe altcineva.”

• „Niciodată nu m-ai văzut.”

Uneori în spatele acestor propoziții există o durere reală. Nu vrem să o anulăm. Poate ceea ce adultul încearcă de fapt să spună este:

• „Am avut nevoie de tine.”

• „Am vrut să mă vezi.”

• „M-a durut.”

• „Mi-a lipsit ceva important.”

Dar atunci când întreaga durere este pusă în:

1. TU NICIODATĂ

   sau

2. TU ÎNTOTDEAUNA,

discuția poate deveni foarte repede despre apărare.

Celălalt răspunde: „Cum poți spune niciodată? Dar când am făcut...?”

Și începe contabilitatea.

• Cine a făcut mai mult.

• Cine a greșit mai mult.

• Cine își amintește corect.

• Cine este vinovat.

Iar nevoia care exista sub conflict poate dispărea complet din conversație.

1. Aici vom folosi foarte clar prima axă a metodei: EMOȚIE → SENS → SOLUȚIE → IDENTITATE NOUĂ.

• Poate emoția este furia.

• Durerea.

• Frustrarea.

• Teama.

• Dezamăgirea.

Poate sensul devine:

• „Nu contez pentru tine.”

• „Nu mă vezi.”

• „Nu pot conta pe tine.”

• „Iar faci ceea ce mi-ai făcut întotdeauna.”

Iar soluția poate fi: 

• generalizez

• acuz

• aduc trecutul

• îți demonstrez că acesta este felul tău de a fi

Pentru că poate, dacă reușesc să demonstrez că tu ești problema, nu mai trebuie să stau cu vulnerabilitatea din:„M-a durut ceea ce s-a întâmplat acum.”

Și nici cu responsabilitatea din: „Ce fac eu de aici?”

1. Vom lucra și cu Axa Poziționării. Din ce poziție vorbesc?

2. Din copilul care încă îi cere părintelui: „Recunoaște, în sfârșit, ce mi-ai făcut”?

3. Din părintele care îl privește pe celălalt de sus și îi explică permanent cine este?

4. Din salvator?

5. Din acuzator?

6. Din cel care trebuie să câștige?

7. Sau din adultul care poate spune: „Acesta este comportamentul pe care îl observ. Acesta este efectul asupra mea. Aceasta este partea mea. Aceasta este limita mea.”

C. Vom folosi Axa Sistemică pentru a vedea de unde vine acest limbaj. Cine spunea în familia ta: „mereu” și „niciodată”?

• Cine acuza?

• Cine trebuia să se apere?

• Cine își cerea scuze?

• Cine avea ultimul cuvânt?

• Cine era desemnat drept problema familiei?

Și, foarte important: ce ai dus mai departe fără să îți dai seama?

Pentru că uneori copilul jură: „Eu nu voi fi niciodată ca mama.”

sau: „Eu nu voi vorbi niciodată ca tata.”

Iar ani mai târziu poate descoperi nu aceleași cuvinte, ci aceeași structură relațională.

D. Vom lucra cu Axa Responsabilității. Pentru că acuzația repetată poate muta întreaga responsabilitate în celălalt:

• „Eu reacționez așa pentru că tu...”

• „Dacă tu te-ai schimba, eu nu aș mai...”

Dar există două responsabilități diferite.

1. Celălalt răspunde pentru ceea ce face.

2. Tu răspunzi pentru ceea ce faci cu ceea ce se întâmplă.

Responsabilitatea ta nu îl absolvă pe celălalt. Responsabilitatea celuilalt nu o elimină pe a ta.

E. Vom lucra și cu Axa Limitelor. Pentru că scopul nu este să devii atât de înțelegător încât să tolerezi orice. Poate după ce renunți la: „Tu întotdeauna faci asta” rămâne o realitate foarte clară: „Ți-am spus de mai multe ori că acest comportament mă rănește. Continuă. Eu nu mai aleg să particip în același mod la această relație.”

Aceasta este limită. Nu verdict.

F. Vom lucra cu Axa Nevoii. Pentru că sub: „Tu niciodată...” poate exista: „Am nevoie să contez.”

Sub: „Tu întotdeauna mă ignori” poate exista: „Am nevoie să simt că mă auzi.”

Sub: „Tot timpul trebuie să fac eu” poate exista: „Am nevoie de cooperare.”

Nu presupunem nevoia. O descoperim.

G. Vom integra și Axa Conflictului, pentru că scopul nu este eliminarea conflictului. Două persoane pot avea nevoi, valori și perspective diferite. Conflictul poate exista fără ca identitatea celuilalt să devină câmpul de luptă.

H. Vom lucra cu Axa Trecut – Prezent – Viitor, tocmai pentru a separa:

1. ce s-a întâmplat atunci,

2. ce se întâmplă acum

   și

3. ce aleg să construiesc de aici.

I. Vom privi Axa Valorilor, pentru că poate spui că pentru tine contează respectul, adevărul, cooperarea sau familia, dar în conflict ajungi să folosești exact limbajul care distruge spațiul în care aceste valori ar putea exista.

J. Iar spre final vom lucra cu Coerența, Acțiunea și Repoziționarea.

Nu doar să înțelegi de ce spui: „Tu niciodată...”

Ci să poți face altceva în momentul în care mecanismul apare.

K. Și vom integra Cele Cinci Elemente ale Naturii ca lentile de explorare relațională.

1. Prin Lemn, putem observa frustrarea și tendința de a împinge schimbarea: „De câte ori trebuie să îți spun?”

2. Prin Foc, intensitatea emoțională și nevoia de a fi văzut sau auzit: „Tu niciodată nu mă vezi!”

3. Prin Pământ, contabilitatea grijii: „Eu fac totul pentru voi și voi niciodată...”

4. Prin Metal, standardul și verdictul: „Tu întotdeauna faci greșit.”

5. Prin Apă, teama și nesiguranța: „Nu pot conta niciodată pe tine.”

Acestea nu sunt diagnostice și nu înseamnă că fiecare element se exprimă obligatoriu astfel. Sunt întrebări prin care putem observa ce încearcă mecanismul să protejeze.

Procesul va avea cinci etape.

1. În prima vom învăța să diferențiem faptul prezent de verdictul construit din istoria relației.

2. În a doua vom merge în sistemul familial și vom vedea de unde am învățat limbajul acuzației și ce roluri am ocupat în conflict.

3. În a treia vom coborî sub acuzație către emoția, nevoia și vulnerabilitatea pe care „mereu” și „niciodată” încearcă uneori să le protejeze.

4. În a patra vom lucra cu responsabilitatea, limitele și conflictul din prezent: ce este al meu, ce este al tău și ce fac atunci când un comportament chiar se repetă.

5. Iar în ultima etapă vom construi repoziționarea relațională: cum vorbesc despre ceea ce se întâmplă fără să transform comportamentul celuilalt în identitatea lui și fără să renunț la propria realitate.

Nu încercăm să construim relații fără conflicte. Încercăm să construim capacitatea de a rămâne în prezentul conflictului, fără să chemăm de fiecare dată întreaga istorie a relației ca martor al acuzării.

Pentru că poate, atunci când spui:

1. „Tu niciodată...”

   sau:

2. „Tu întotdeauna...”

nu vorbește doar adultul care este supărat astăzi.

• Poate vorbește și copilul care a adunat ani întregi de dovezi.

• Poate vorbește părintele pe care l-ai interiorizat.

• Poate vorbește teama că, dacă nu demonstrezi cât de grav este, celălalt nu va înțelege.

• Poate vorbește nevoia de a avea dreptate pentru a-ți valida durerea.

Și tocmai aici începe procesul nostru. Nu cu întrebarea: „Cine are dreptate?”

Ci cu: „Ce încerc să protejez atunci când, în loc să vorbesc despre ceea ce s-a întâmplat între noi acum, simt nevoia să demonstrez cine ai fost tu întotdeauna?”