CADRU DE SIGURANȚĂ
Bine ai venit în procesul de lucru cu sine DINCOLO DE RELAȚIILE ÎN CARE ÎNCERC SĂ MULȚUMESC PE TOATĂ LUMEA.
Întrebarea care ne va ghida pe parcursul acestui proces este una care, la prima vedere, pare să vorbească despre ceilalți. Dar, în realitate, vorbește foarte mult despre tine: Ce încerc să păstrez despre mine atunci când nu îi pot dezamăgi pe ceilalți?
Foarte mulți oameni ajung la concluzia că problema lor este că sunt prea buni.
Prea disponibili.
Prea implicați.
Prea săritori.
Prea empatici.
Dar, de cele mai multe ori, acestea sunt doar comportamentele vizibile.
Procesul nostru nu se oprește aici. Vom încerca să înțelegem ce le susține. Pentru că foarte rar omul încearcă să îi mulțumească pe toți doar din bunătate. De cele mai multe ori, încearcă să își păstreze locul.
Locul în familie.
Locul în cuplu.
Locul printre colegi.
Locul printre prieteni.
Locul în sistemul din care provine.
Și, uneori, chiar locul în propria imagine despre sine.
Înainte de toate, vreau să stabilim foarte clar ce este și ce nu este acest proces.
Acest proces nu pune diagnostice psihologice. Nu stabilește că toate dificultățile relaționale provin din copilărie. Nu afirmă că fiecare om care evită conflictul are aceeași poveste. Nu înlocuiește psihoterapia, consilierea psihologică sau orice alt tip de intervenție de specialitate atunci când aceasta este necesară.
Acest proces este o invitație la explorare.
Vom privi relațiile prin perspectiva metodei DINCOLO DE NEPUTINȚĂ®, folosind mai multe lentile în același timp.
Vom privi poziționarea ta în relații.
Vom privi dinamica sistemului familial.
Vom privi identitatea pe care ai construit-o.
Vom privi felul în care sistemul tău nervos a învățat să se simtă în siguranță.
Și vom privi costul pe care această strategie îl are astăzi.
Pentru că există o întrebare foarte importantă: Este posibil ca ceea ce te-a ajutat să fii iubit în copilărie să fie exact ceea ce te epuizează astăzi?
În practica mea am observat un tipar care apare foarte frecvent:
Copiii care au devenit foarte devreme adulți.
Copiii care au avut grijă de frați.
Copiii care și-au liniștit mama.
Copiii care nu au vrut să creeze probleme.
Copiii care au învățat să anticipeze stările celor din jur.
Copiii care au devenit foarte responsabili înainte să le vină rândul.
Nu pentru că cineva le-a spus neapărat: „Ai grijă de noi.” Ci pentru că organismul lor a înțeles că aceasta este cea mai sigură poziție.
Acolo primeau mai puține critici.
Mai puține respingeri.
Mai puțin haos.
Mai multă predictibilitate.
Și sistemul nervos a înregistrat această strategie: Dacă sunt util... sunt în siguranță.
Ani mai târziu, copilul a devenit adult. Dar strategia a rămas aceeași.
Astăzi nu mai ai șapte ani. Și totuși observi că:
îți este greu să spui „nu”.
îți este greu să dezamăgești.
îți este greu să pleci.
îți este greu să pui limite.
îți este greu să alegi pentru tine. Nu pentru că nu știi cum, ci pentru că organismul tău încă asociază aceste comportamente cu pericolul.
Mai există o perspectivă pe care o vom explora în acest proces: În sistemele familiale există situații în care un copil încearcă, fără să își dea seama, să ocupe un loc care nu îi aparține.
Poate încearcă să fie partenerul emoțional al mamei.
Poate încearcă să înlocuiască un frate pierdut.
Poate încearcă să îl salveze pe tata.
Poate încearcă să țină familia unită.
Poate încearcă să fie copilul perfect pentru ca părintele să fie, în sfârșit, bine.
Aceste poziționări nu sunt conștiente. Ele apar ca încercări de adaptare. Și, uneori, continuă și în viața adultă. Omul începe să creadă că valoarea lui depinde de cât de indispensabil este.
De cât ajută.
De cât oferă.
De cât rezolvă.
Și atunci apare un paradox: Cu cât oferă mai mult, cu atât se simte mai gol. Cu cât încearcă să fie mai important pentru ceilalți, cu atât se simte mai puțin important pentru sine.
În acest proces vom vorbi și despre validare. Dar nu în sensul în care oamenii caută apreciere, ci în sensul unei întrebări mult mai profunde: Dacă nimeni nu m-ar mai valida astăzi, eu aș mai ști cine sunt? Pentru că atunci când nu există suficientă conectare cu propriul sine, omul începe să își construiască identitatea din reacțiile celorlalți.
Dacă sunt apreciat, înseamnă că sunt valoros.
Dacă sunt căutat, înseamnă că exist.
Dacă sunt util, înseamnă că merit să rămân.
Dar aceasta este o identitate foarte fragilă, pentru că depinde permanent de ceilalți.
În acest proces nu încercăm să devenim egoiști. Nu încercăm să renunțăm la empatie. Nu încercăm să nu ne mai pese. Încercăm să construim relații în care grija pentru ceilalți să nu mai însemne abandonul de sine.
Pentru că există o diferență uriașă între:
„Aleg să ofer.”
și
„Nu am voie să nu ofer.”
Prima este libertate. A doua este supraviețuire. Și poate că exact aceasta este întrebarea cu care începe această călătorie: Atunci când încerc să îi mulțumesc pe toți, încerc, de fapt, să îi păstrez pe ei aproape sau încerc să păstrez vie imaginea despre mine fără de care nu mai știu cine sunt?
Comentariile nu sunt activate pentru acest curs.